(După vechiul text al manuscrisului autentic din anul 1580, revizuit la Dortrecht în anul 1619)
Art I: De Natura Dei = Există un Singur Dumnezeu
Noi, toţi, credem cu inima şi mărturisim cu gura că există o singură şi simplă esenţă1 spirituală,2 pe care noi o numim Dumnezeu cel veşnic,3 inexplicabil,4 invizibil,5 imuabil,6 infinit,7 Care este atotputernic, atotştiutor,8 drept9 şi bun,10 şi izvorul nespus de îmbleşugat al tuturor bunurilor.11
______________________
1 Ef. 4.6; Dt. 6.4; I Tim. 2.5; I Cor. 8.6.
2 Ioan 4.24.
3 Is. 40.28.
4 Rom. 11.33.
5 Rom. 1.20.
6 Mal. 3.6.
7 Is. 44.6.
8 I Tim. 1.17
9 Ier. 12.1.
10 Mt. 19.17.
11 Iac. 1.17; I Cr. 29.10-12.
Art II: De Cognitione Dei = Prin ce Mijloace ni S-A Revelat Dumnezeu
Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin două mijloace:
În primul rând, prin crearea, conservarea şi guvernarea universului,12 având în vedere că acesta se prezintă înaintea ochilor noştri ca o minunată carte căreia toate creaturile, mari şi mici, îi vor servi ca litere, pentru a ne face să contemplăm lucrurile nevăzute ale lui Dumnezeu, respectiv puterea Sa veşnică şi Dumnezeirea Lui, cum zice Sf. Ap. Pavel (Rom. 1.20). Toate aceste lucruri sunt suficiente pentru a-i convinge pe oameni şi a face imposibilă orice dezvinovăţire.
În al doilea rând, El ni Se face cunoscut cu mult mai clar şi mai limpede prin intermediul sfântului şi divinului Său Cuvânt,13 mai ales că acesta ne este atât de necesar în viaţa de acum pentru gloria Lui şi mântuirea alor Săi.
______________________
12 Ps. 19.1-2; Ef. 4.6.
13 Ps. 19.7; I Cor. 12.6.
Art III: De Sacra Scriptura = Despre Cuvântul Scris al Lui Dumnezeu
Noi mărturisim că acest Cuvânt al lui Dumnezeu nu a fost trimis, nici adus, prin voia omului, ci oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit, fiind mânaţi de Duhul Sfânt, cum zice Sf. Petru.14 Apoi, datorită grijii speciale pe care Dumnezeu o are faţă de noi şi pentru mântuirea noastră, El le-a poruncit slujitorilor Săi, Proorocii15 şi Apostolii,16 să redacteze în scris oracolele Sale; El Însuşi a scris cu degetul Lui cele două Table ale Legii.17 De aceea, noi numim scrierile respective Scripturile sfinte şi divine.
______________________
14 II Pet 1.21.
15 Exod. 24.4; Ps. 102.18; Hab. 2.2.
16 II Tim. 3.16; Ap. 1.11.
17 Ex. 31.18.
Art IV: De Canonicis Libris Veteris et Novi Testamenti = Cărţile Canonice ale Vechiului Şi Noului Testament
Noi considerăm că în alcătuirea Sf. Scripturi intră cele două volume – Vechiul şi Noul Testament – care sunt cărţi canonice şi la adresa cărora nu avem nici cea mai mică obiecţie. Iată care sunt cărţile recunoscute de Biserica lui Dumnezeu:
în Vechiul Testament: cele cinci cărţi ale lui Moise (Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul), cartea lui Iosua, Judecători, Rut, cele două cărţi ale lui Samuel, cele două cărţi ale Cronicilor (numite şi Paralipomene), prima carte a lui Ezra, Neemia, Estera, Iov, Psalmii, cele trei cărţi ale lui Solomon (Proverbele, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor); cei patru rnari Profeţi: Isaia, Ieremia, Ezechiel şi Daniel. Apoi cei 12 mici Profeţi: Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai, Zaharia, Maleahi.
în Noul Testament: Evangheliile celor patru Evanghelişti: Sf. Matei, Sf. Marcu, Sf. Luca, Sf. Ioan; cartea Faptelor Apostolilor, cele 14 Epistole ale Sf. Pavel: una către Romani, două către Corinteni, câte una către: Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, două către Tesaloniceni, două către Timotei, câte una către Tit, Filimon, Evrei; cele 7 Epistole ale altor Apostoli, respectiv una a Sf. Iacov, două ale Sf. Petru, trei ale Sf. Ioan şi una a Sf. Iuda; în sfârşit, Apocalipsa Sf. Ioan, Apostolul.
Art V: De Auctoritate Sacrae Scripturae = De Unde Provin Puterea Şi Autoritatea SF. Scripturi
Noi recunoaştem toate aceste cărţi drept sfinte şi canonice, pentru a ne fonda, conduce şi confirma credinţa noastră, şi credem, cu toată tăria, toate lucrurile cuprinse în ele, iar aceasta nu atât din pricină că Biserica le acceptă şi respectă ca atare, ci mai ales din pricină că Însuşi Duhul Sfânt dă mărturie inimilor noastre că ele vin de la Dumnezeu, precum şi pentru că aceste scrieri se autoconfirmă. Într-adevăr, chiar şi un orb ar putea observa că lucrurile se petrec aşa cum au fost prezise.
Art VI: De Discrimine Librorum Canonicorum et Apocryphorum = Diferenţa Dintre Cărţile Canonice Şi Apocrife
Noi facem distincţie între aceste cărţi sfinte şi cărţile apocrife care sunt: a treia şi a patra carte ale lui Ezra, cartea lui Tobit, Iudit, Înţelepciunea lui Solomon, Eclesiasticul, Baruc, Adăugiri la Estera, Cântarea Celor Trei Copii în Cuptor, Istoria Suzanei, Bel şi Balaurul, Rugăciunea lui Manase şi cele două cărţi ale Macabeilor, pe care Biserica le poate citi doar pentru a extrage din ele învăţături asupra unor puncte agreate de cărţile canonice; dar ele nu au nicidecum o asemenea putere şi eficacitate încât, pe o mărturie scoasă din textul lor, să se fundamenteze vreun punct al credinţei sau religiei creştine; este exclus cu desăvârşire ca aceste cărţi necanonice să poată diminua autoritatea celorlalte cărţi sfinte.
Art VII: De Perfectione Sacrae Scripturae = Suficienţa Sfintelor Scripturi Ca Singura Autoritate În Materie De Credinţă
Noi credem că aceste Sfinte Scripturi conţin toată plinătatea voii lui Dumnezeu, şi că tot ce trebuie să creadă omul pentru a fi mântuit este cuprins în învăţătura lor.18 Şi deoarece tot ce priveşte modul în care ne cere Dumnezeu să-I slujim este redat în Biblie, cu lux de amănunte, oamenii, fie ei şi Apostoli, nu trebuie să aducă alte învăţături,19 diferite de ceea ce am învăţat noi din Sfintele Scripturi; nici chiar dacă ar fi vorba de un înger din cer, cum zice Sf. Ap. Pavel.20 Căci faptul că este interzis să se adauge sau să se scoată ceva din Cuvântul lui Dumnezeu21 demonstrează, cu prisosinţă, că doctrina este absolut perfectă şi completă în orice privinţă. Pe de altă parte, nu trebuie să comparăm scrierile unor oameni – oricât de sfinţi vor fi fost aceştia – cu Scripturile divine,22 nici datinile oamenilor, nici marele număr, nici vechimea, nici succesiunea vremurilor sau persoanelor, nici conciliile, decretele sau statutele cu adevărul lui Dumnezeu23 care este mai presus de orice: căci toţi oamenii, din firea lor, sunt mincinoşi24 şi mai vanitoşi decât orice vanitate. De aceea, noi respingem, cu toată hotărârea tot ce contravine acestei reguli infailibile,25 aşa cum ne-au învăţat Apostolii, care au zis: „Cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu”26 şi: „Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-1 primiţi în casă.”27
______________________
18 Rom. 15.4; Ioan 4.25; II Tim. 3.15-17; I Pet 1.1; Pv. 30.5; Gal. 3.15; Ap. 22.18; Ioan 15.15; F. A. 2.27.
19 I Pet 4.11; I Cor. 15.2-3; II Tim. 3.14; I Tim. 1.3; II Ioan 10.
20 Gal. 1.8-9; I Cor. 15.2; F. A. 26.22; Rom. 15.4; I Pet 4.11; II Tim. 3.14.
21 Dt. 12.32; Pv. 30.6; Ap. 22.18; Ioan 4.25.
22 Is. 1.12; Rom. 3.4; II Tim. 4.3-4.
23 Mt. 15.3; 17.5; Mc. 7.7; Is. 1.12; I Cor. 2.4.
24 Ps. 62.9.
25 Gal. 6.16; I Cor. 3.11; II Tes. 2.2.
26 I Ioan 4.1.
27II Ioan 10.
Art VIII: De Sacrosancta Trinitate Personarum In Unica Essentia Divina = Dumnezeu Este Unul În Esenţa Lui, Totuşi Distins În Trei Persoane
Conformându-ne acestui adevăr şi Cuvântului lui Dumnezeu, noi credem într-un Dumnezeu Unul singur, Care este de o singură esenţă,28 Care Se manifestă în trei Persoane,29 realmente, în adevăr şi veşnic distincte, potrivit cu trăsăturile Lor necomunicabile, şi anume: Tatăl, Fiul, şi Duhul Sfânt;30 Tatăl fiind cauza, originea şi începutul tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute.31 Fiul este Cuvântul,32 Înţelepciunea,33 şi Chipul Tatălui.34 Duhul Sfânt, Tăria şi Puterea veşnică35 provenită de la Tatăl şi Fiul.36 Dar, cu toate acestea, o asemenea distincţie nu face ca Dumnezeu să fie divizat în trei, fiindcă Sf. Scripturi ne învăţa că Tatăl, şi Fiul, şi Duhul Sfânt au Fiecare persoana Sa distinctă prin anumite trăsături. În definitiv, aceste trei Persoane nu sunt decât un singur Dumnezeu. Aşadar, este clar că Tatăl nu este Fiul şi că Fiul nu este Tatăl; tot astfel, Duhul Sfânt nu este nici Tatăl, nici Fiul. Şi totuşi, Aceste Persoane atât de distincte, nu sunt nici divizate, nici combinate sau amestecate, căci nici Tatăl, nici Duhul Sfânt nu S-au întrupat, ci numai Fiul.37 Tatăl nu S-a aflat niciodată fără Fiul Său, nici fără Duhul Său cel Sfânt, pentru că toţi trei sunt din veşnicie în veşnicie şi egali şi de aceeaşi esenţă. Nu există nici primul, nici ultimul, căci toţi trei sunt Una în adevăr, în putere, în bunătate şi îndurare.
______________________
28 Is. 43.10.
29 I Ioan 5.7; Evr. 1.3.
30 Mt. 28.19.
31 I Cor. 8.6.
32 Ioan 1.1-2; Ap. 19.13.
33 Pv. 8.12, 22, etc.
34 Col. 1.15; Evr. 1.3.
35 Mt. 12.28.
36 Ioan 15.26; Gal. 4.6.
37 FiI. 2.6-7; Gal. 4.4; Ioan 1.14.
Art IX: De Sacrosancta Trinitate Scripturae Testimonia = DoveziI În Sprijinul Articolului Anterior Referitor La Trei Persoane Într-Un Singur Dumnezeu
Noi cunoaştem toate aceste lucruri, atât prin mărturiile Sf. Scripturi, cât şi prin efectele lor, mai ales prin acelea pe care le simţim în noi înşine. Mărturiile Sf. Scripturi care ne învaţă să credem în Această Sfântă Trinitate în multe locuri în Vechiul Testament, care nu au nevoie de enumerare, ci doar de discernământ. În cartea Genezei, Dumnezeu zice: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră …”38 Aşadar, Dumnezeu 1-a creat pe om după chipul şi asemănarea Lui: i-a creat parte bărbătească şi parte femeiască. „Iată că omul [Adam] a ajuns ca unul din Noi.“39 Pe de o parte, din cuvintele: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră …” rezultă existenţa unei pluralităţi de persoane în Divinitate; pe de altă parte, este exprimată unitatea când se spune că „Dumnezeu a făcut …” etc. Este adevărat că nu se precizează aici numărul persoanelor, dar ceea ce ne este obscur în Vechiul Testament devine foarte clar în Noul Testament.
Căci când Domnul Isus a fost botezat în Iordan,40 Dumnezeu-Tatăl a fost auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit …”; Fiul este văzut în apă, iar Duhul Sfânt apare sub înfăţişarea unui porumbel. Apoi, formula baptismală poruncită de Cristos sună astfel: „… faceţi ucenici din toate Neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“41 în Evanghelia Sf. Luca, îngerul Gavril îi vorbeşte astfel Măriei, mama Domnului nostru: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul Care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.”42 Ap. Pavel spune: „Harul Domnului Isus Cri.stos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi.“43„Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt.”44
Toate aceste texte dovedesc cu prisosinţă existenţa a trei persoane într-o singură esenţă divină. Şi deşi această doctrină depăşeşte capacitatea de înţelegere a minţii omeneşti, totuşi noi o credem, din toată inima, bazându-ne pe Sf. Scriptură şi aşteptând s-o cunoaştem pe deplin şi să ne folosim de ea în ceruri.45
De asemenea, trebuie să notăm oficiile şi efectele speciale pe care le au asupra noastră aceste trei Persoane: Dumnezeu-Tatăl este Creatorul nostru, prin puterea Sa;46 Fiul este Mântuitorul nostru, prin sângele Lui;47 Duhul Sfânt este Sfinţitorul nostru prin locuirea Sa în inimile noastre.48
Această doctrină a Sfintei Treimi a fost întotdeauna menţinută în sânul adevăratei Biserici, de pe vremea Apostolilor şi până în prezent, contrar opiniilor iudeilor, musulmanilor şi a unor falşi creştini şi eretici ca: Marcion, Manes, Praxeas, Sabellius, Samosatenus, Arius ş. a., care au fost, pe bună dreptate, condamnaţi de Sfinţii Părinţi.
În consecinţă, noi acceptăm cu plăcere, în această privinţă, trei simboluri: crezul Apostolilor, cel al Conciliului ecumenic de la Niceea şi al lui Atanasie, precum şi ceea ce a fost stabilit pe aceeaşi linie de către Sfinţii Părinţi.
______________________
38 Gen. 1.26-27.
39 Gen. 3.22.
40 Mt. 3.16-17.
41 Mt. 28.19.
42 Le. 1.35.
43 II Cor. 13.14.
44 I Ioan 5.7.
45 Ps. 45.8; Is. 61.1.
46 Ecl. 12.3; Mal. 2.10; I Pet 1.2.
47 I Pet 1.2; I Ioan 1.7; 4.14.
48 I Cor. 6.11; I Pet 1.2; Gal. 4.6; Tit. 3.5; Rom. 8.9; Ioan 14.16.
Art X: De Aeterna Deitate Filii Dei, Domini Nostri Jesu Christi = Isus Cristos Este Dumnezeu Adevărat Şi Veşnic
Noi credem că, în ceea ce priveşte natura Sa divina, Isus Cristos este Fiul unic al lui Dumnezeu,49 zămislit înainte de veşnicii,50 nefiind nici făcut nici creat (căci în felul acesta ar fi o creatură), co-esenţial (de aceeaşi esenţă)51 şi co-etern52 cu Tatăl, fiind „oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui”53 şi întru totul asemănător Lui;54 El este Fiul lui Dumnezeu nu doar din momentul întrupării Sale, când S-a făcut părtaş naturii umane, ci din veşnicie în veşnicie55 aşa cum o dovedesc toate aceste mărturii care se completează reciproc. Moise afirmă că Dumnezeu a creat universul;56 Sf. Ioan spune că „toate lucrurile au fost făcute” prin Cuvânt, Care „era cu Dumnezeu şi era Dumnezeu.”57 Apostolul spune că Dumnezeu a făcut veacurile prin Fiul Său.58 Sf. Pavel afirmă că Dumnezeu a creat toate lucrurile prin Isus Cristos.59 Rezultă aşadar că Acela Căruia I se spune Dumnezeu, Cuvântul, Fiul, Isus Cristos, a existat mai înainte ca toate lucrurile să fi fost făcute prin El.60 De aceea Profetul Mica spune despre El: „… obârşia Lui se suie până în vremuri străvechi, pană în zilele veşniciei”61 iar apostolul adaugă: „… neavănd nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii.“62 El este deci adevăratul, veşnicul şi atotputernicul Dumnezeu pe Care Îl invocăm, Îl adorăm şi Îl slujim.
______________________
49 Ioan 1.18, 49.
50 Ioan 1.14; Col. 1.15.
51 Ioan 10.30; Fil. 2.6.
52 Ioan 1.2; 17.5; Ap. 1.8.
53 Evr. 1.3.
54 Fil. 2.6.
55 Ioan 8.23, 58; 9.35-37; F. A. 8.37; Rom. 9.5.
56 Gen. 1.1.
57 Ioan 1.3.
58 Evr. 1.2.
59 Col. 1.16.
60 Col. 1.16.
61 Mica 5.2.
62 Evr. 7.3.
Art XI: De Persona Et Aeterna Deitate Spiritus Sancti = Duhul Sfânt Este Dumnezeu Adevărat ŞI Veşnic
De asemenea, noi credem şi mărturisim că Duhul Sfânt purcede din veşnicie de la Tatăl63 şi de la Fiul,64 nefiind nici făcut, nici creat, nici măcar zămislit, ci doar provenind de la Ambii; El este, în ordine, a treia Persoană a Sfintei Treimi, de aceeaşi esenţa şi măreţie şi glorie cu Tatăl şi cu Fiul, fiind Dumnezeu adevărat şi veşnic, cum ne învaţă Sf. Scriptură.65
______________________
63 Ps. 33.6, 17; Ioan 14.16.
64 Gal. 4.6; Rom. 8.9; Ioan 15.26.
65 Gen. 1.2; Is. 48.16; 61.1; F. A. 5.3-4; 28.25; I Cor. 3.16; 6.19; Ps. 139.7.
Art XII: De Creatione Mundi, Et De Angelis = Despre Facerea Lumii Şi a Îngerilor
Noi credem că Tatăl, atunci când a găsit El de cuviinţă, a. făcut din nimic, prin Cuvântul Său, adică prin Fiul,66 cerul şi pământul, precum şi toate creaturile, dând fiecărei creaturi fiinţă, structură, înfăţişare şi diferite funcţii pentru a sluji Creatorului lor; de asemenea, credem că El susţine toate lucrurile şi le conduce potrivit cu providenţa Sa veşnică şi prin puterea Lui nemărginită,67 pentru a servi omului,68 astfel ca şi omul să slujească Dumnezeului său.69 De asemenea, El a creat îngeri buni,70 pentru a fi mesagerii Săi71 şi pentru a sluji aleşilor Lui:72 unii îngeri au păcătuit, alunecând din starea înaltă de perfecţiune în care îi aşezase Dumnezeu în pierzarea veşnică,73 alţi îngeri şi-au păstrat vrednicia şi au rămas la locul lor, prin harul lui Dumnezeu.74 Diavolii şi duhurile rele sunt atât de corupţi, încât au devenit vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai oricărui bine; ei stau la pândă ca nişte tâlhari şi urmăresc, cu toată puterea lor,75 ruina Bisericii, întinarea şi nimicirea prin vicleniile lor76 a fiecărui membru în parte. De aceea, pentru propria lor răutate, ei au devenit pasibili de osânda veşnică şi se aşteaptă de la o zi la alta să fie aruncaţi într-un loc de chinuri oribile.77 În acest context, noi detestăm eroarea saducheilor care tăgăduiesc existenţa duhurilor şi îngerilor,78 precum şi eroarea manicheilor care spun că demonii îşi au originea în ei înşişi, nefîind creaţi de nimeni, şi că sunt răi prin natura lor, fără să fi fost corupţi de cineva.
______________________
66 Gen. 1.1; Is. 40.26; Evr. 3.4; Ap. 4.11; I Cor. 8.6; Ioan 1.3; Col. 1.16.
67 Evr. 1.3; Ps. 104.10, etc.; F. A. 17.25.
68 I Tim. 4.3-4; Gen. 1.29-30; 9.2-3; Ps. 104.14-15.
69 I Cor. 3.22; 6.20; Mt 4.10.
70 Col. 1.16.
71 Ps. 103.20; 34.8; 148.2.
72 Evr. 1.14; Ps. 34.8
73 Ioan 8.44; II Pet 2.4; Le. 8.31; Iuda 6.
74 Mt. 25.31.
75 I Pet 5.8; Iov 1.7.
76 Gen. 8.1; Mt 13.25; II Cor. 8.11; 11.8, 14.
77 Mt. 25.41; Lc. 8.30-31.
78 F. A. 23.8.
Art. XIII: De Providentia Dei = Despre Providenţa Divină
Noi credem că un Dumnezeu atât de bun, după ce a creat toate lucrurile, nu le-a abandonat şi nu le-a lăsat în voia soartei, dar conduce şi controlează totul, potrivit voii Sale sfinte,79 aşa încât nimic să nu se întâmple în lumea aceasta fără acordul Său,80 deşi El nu este autorul sau cauza tuturor lucrurilor rele care se petrec. Pentru că puterea şi bunătatea Lui sunt atât de mari şi nepătrunse, încât tot ce face El este bun, frumos şi desăvârşit, chiar dacă Diavolul şi oamenii care îi slujesc acţionează incorect.81 Cât despre lucrările Sale care depăşesc puterea de înţelegere a minţii omeneşti, noi nu vrem să ne lăsăm împinşi de curiozitate şi să întreprindem nişte cercetări peste puterile noastre, ci, cu toată smerenia şi respectul cuvenit, Îl glorificăm pe Dumnezeu pentru dreptele Sale judecăţi care ne sunt ascunse,82 şi ne mulţumim cu faptul că suntem ucenici ai lui Cristos şi putem să ne însuşim, în această calitate, numai ceea ce ne descoperă El în Cuvântul Său, fără să trecem peste limitele trasate.
Nu se poate exprima consolarea pe care ne-o aduce această doctrină, pentru că ea ne învaţă că nimic nu se desfăşoară la voia întâmplării, ci totul este sub controlul bunului nostru Tată ceresc, Care veghează asupra noastră şi ne poartă de grijă părinteşte şi păstrează orice făptură sub autoritatea Lui,83 aşa încât nici un fir de păr din capul nostru (pentru că sunt număraţi cu toţii) şi nici măcar o pasăre nu pot cădea la pământ, fără voia Tatălui nostru.84 În consecinţă, noi ne odihnim plini de încredere, fiind convinşi că El are totul sub control şi că ţine în frâu toţi demonii şi pe toţi vrăjmaşii noştri, care nu ne vor putea face nici cel mai mic rău fără voia şi îngăduinţa Lui.
În acest context, noi respingem eroarea gravă pe care o comit epicurienii care susţin că Dumnezeu nu Se implică în nimic, ci lasă totul pe seama hazardului.
______________________
79 Ioan 5.17; Evr. 1.3; Pv. 16.4; Ps. 104.9, etc.; 139.2, etc.
80 Iac. 4.15; Iov 1.21; I Împ. 22.20; F. A. 4.28; I Sam. 2.25; Ps. 115.3; 45.7; Am. 3.6; Dt. 19.5; Pv. 21.1; Ps. 105.25; Is. 10.5-7; II Tes. 2.11; Ez. 14.9; Rom. 1.28; Gen. 45.8; 1.20; II Sam. 16.10; Gen. 27.20; Ps. 75.7-8; Is. 45.7; Pv. 16.4; Pl. 3.37-38; I Împ. 22.34, 38; Ex. 21.13.
81 Mt. 8.31-32; Ioan 3.8.
82 Rom. 11.33-34.
83 Mt. 8.31; Iov 1.12; 2.6.
84 Mt. 10.29-30.
Art XIV: De Hominis Creatione, Lapsu Et Corruptione = Despre Crearea Şi Căderea Omului, Şi Despre Incapacitatea Lui De a Face Binele
Noi credem că Dumnezeu a creat omul din ţărâna pământului, l-a făcut şi l-a format după chipul şi asemănarea Lui:85 bun, drept şi sfânt, capabil să se acorde în toate lucrurile cu voinţa lui Dumnezeu.86 Dar când era îmbrăcat cu gloria divină, înainte de a cădea în păcat, el nu a ştiut nimic despre asta şi nu şi-a recunoscut starea de perfecţiune,87 ci s-a supus de bunăvoie păcatulul şi, în consecinţă, morţii şi blestemului, după ce-şi aplecase urechea la şoaptele Diavolului.88 Căci el a încălcat porunca vieţii pe care o primise89 şi păcătuind90 s-a despărţit de Dumnezeu, izvorul adevăratei vieţi; toată natura sa fiind coruptă91 prin păcat şi devenind pasibil de moarte fizică şi spirituală,92 omul este o creatură rea, perversă, stricată din temelii; el a pierdut toate darurile excelente primite din partea lui Dumnezeu,93 nemairămânându-i din toate acestea decât nişte urme slabe94 care, totuşi, sunt suficiente pentru a face imposibilă orice dezvinovăţire din partea lui,95 mai ales că tot ce era lumină în noi s-a preschimbat în întuneric,96 după cum ne învaţă Sf. Scriptură când zice: „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu şi-a însuşit-o,”97 text în care Sf. Ioan îi numeşte pe oameni întuneric.
De aceea noi respingem orice învăţătură menită să sprijine liberul-arbitru al omului, pentru că el nu-i decât un rob al păcatului şi nu poate face nimic98 în afară de ceea ce îi este dat din cer.99 Într-adevăr, cine s-ar putea făli că poate face binele, prin propriile sale eforturi, de vreme ce Cristos zice: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-1 atrage Tatăl …”100 Cine îşi va etala voinţa, după ce a înţeles că „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie contra lui Dumnezeu?”101 Cine va face caz de cunoştinţele sale, după ce şi-a dat seama că omul firesc nu înţelege lucrurile Duhului lui Dumnezeu?102 Pe scurt, cine va cita ca mărturie fie şi un singur gând, după ce a realizat că „noi prin noi înşine nu suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu?”103 De aceea, afirmaţia corectă a Sf. Ap. Pavel rămâne perfect valabilă şi pentru noi: „Căci Dumnezeu este Acela Care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.”104 Evident că nu există nici un singur om ale cărui minte şi voinţă să se conformeze gândului lui Dumnezeu fără să fi lucrat în el Cristos, Care afirmă: „… despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.”105
______________________
85 Gen. 1.26; Ecl. 7.29; Ef. 4.24.
86 Gen. 1.31; Ef. 4.24.
87 Ps. 49.20; Is. 59.2.
88 Gen. 3.16-17.
89 Gen. 1.3, 7.
90 Is. 59.2.
91 Ef. 4.18.
92 Rom. 5.12; Gen. 2.17; 3.19.
93 Rom. 3.10, etc.
94 F. A. 14.16-17; 17.27.
95 Rom. 1.20-21; F. A. 17.27.
96 Ef. 5.8; Mt 6.23.
97 Ioan 1.5.
98 Is. 26.12; Ps. 94.11; Ioan 8:34; Rom. 6:17; 7.5, 17.
99 Ioan 3.27; Is. 26:12.
100 Ioan 3.27; 6.44, 65.
101 Rom. 8.7.
102 I Cor. 2.14; Ps. 94.11
103 II Cor. 3.5.
104 Fil. 2.13.
105 Ioan 15.5.
Art XV: De Peccato Originali = Despre Păcatul Originar
Noi credem că, prin neascultarea lui Adam, păcatul originar a trecut asupra întregii omeniri;106 el (păcatul) reprezintă, pe de o parte, degradarea totală a naturii omeneşti, iar pe de alta un viciu ereditar de care sunt întinaţi oamenii încă pe când se află în pântecele mamei lor,107 o rădăcină108 ai cărei lăstari sunt tot felul de păcate; de aceea, păcatul este atât de murdar în ochii lui Dumnezeu şi El îl consideră o asemenea enormitate, încât constituie o probă suficienta pentru condamnarea neamului omenesc;109 păcatul originar nu este desfiinţat sau dezrădăcinat pe deplin nici chiar prin botez, deoarece valurile sale spumegânde caută să iasă mereu la iveală ca apa unui izvor murdar; cu toate acestea, el nu li se impută, spre condamnare, copiilor lui Dumnezeu, ci le este iertat prin harul şi mila divină, iar aceasta nu cu scopul ca ei să stea nepăsători, ci pentru ca sentimentul acestei degradări morale să le producă credincioşilor numeroase gemete şi să aprindă în ei dorinţa de a fi izbăviţi de acest trup de moarte.110 În acest context, noi respingem erezia pelagienilor care susţin că păcatul originar nu ar fi decât o imitaţie.
______________________
106 Rom. 5.12-13; Ps. 51.7; Rom. 3.10; Gen. 6.3; Ioan 3.6; Iov 14.4.
107 Is. 48.8; Rom. 5.14.
108 Gal. 5.19; Rom. 7.8, 10, 13, 17, 18, 20, 23.
109 Ef. 2.3, 5.
110 Rom. 7. 18, 24.
Art XVI: De Praedestinatione Divina = Despre Predestinarea Divină
Noi credem că, deoarece tot neamul lui Adam a fost aruncat în pierzare şi ruină prin greşeala unui singur om, Dumnezeu Şi-a manifestat caracterul aşa cum este El, adică milostiv şi drept:111milostiv prin faptul că smulge şi izbăveşte din pierzare pe aceia pe care, în planul Său veşnic şi neschimbător, i-a identificat şi i-a ales, nu pe temeiul faptelor lor bune,112 ci numai pentru bunătatea Sa arătată în Cristos Isus, Domnul nostru; drept prin faptul că îi lasă pe ceilalţi în starea lor de ruină şi izolare în care s-au aruncat singuri.113
______________________
111 Rom. 9.18, 22, 23; 3.13.
112 Rom. 9.15-16; 11.32; Ef. 2.8-10; Ps. 100.3; I Ioan 4.10; Dt. 32.8; I Sam. 12.22; Ps. 65.5; Mal. 1.2; II Tim. 1.9; Rom. 8.29; 9.11, 21; 11.5-6; Ef. 1.4; Tit. 3.4-5; F.A. 2.47; 13.48; II Tim. 2.19-20; I Pet. 1.2; Ioan 6.27; 15.16; 17.9.
113 Rom. 9.17-18; II Tim. 2.20.
Art XVII: De Reparatione Generis Humani Per Hlium Dei = Despre Reabilitarea Omului Căzut, Prin Lucrarea Fiului Lui Dumnezeu
Noi credem că bunul nostru Dumnezeu, în minunata Sa înţelepciune şi bunătate, văzând că, prin păcat, omul s-a aruncat în moarte, atât din punct de vedere fizic cât şi spiritual, şi a ajuns o fiinţă nenorocită, a luat El Însuşi iniţiativa să-l caute, în timp ce omul fugea de El nespus de înspăimântat,114 şi 1-a consolat, promiţând că i-L va da pe Fiul Său, născut din femeie, pentru a zdrobi capul Şarpelui şi a face din om o fiinţă foarte fericită.115
______________________
114 Gen. 3.8,9, 19; Is. 65.1-2.
115 Evr. 2.14; Gen. 22.18; Is. 7.14; Ioan 7.42; II Tim. 2.8; Evr. 7.14; Gen. 3.15; Gal. 4.4.
Art XVIII: De Incarnatione
FILII DEI = DESPRE ÎNTRUPAREA LUI ISUS CRISTOS
Noi mărturisim deci că Dumnezeu şi-a împlinit promisiunea făcută Părinţilor noştri, prin gura sfinţilor Săi Prooroci,116 trimiţând în lume, la vremea hotărâtă de El, pe propriul Său Fiu unic şi veşnic, Care „a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor,”117 făcându-Se literalmente părtaş naturii omeneşti, cu toate infirmităţile acesteia (exceptând păcatul),118 fiind conceput în pântecele preafericitei Fecioare Măria, prin puterea Duhului Sfânt, fără amestecul omului;119 însă El S-a făcut părtaş naturii umane nu numai în ce priveşte trupul, dar a luat şi un suflet omenesc,120 pentru a fi om în sensul deplin al cuvântului. Deoarece sufletul şi trupul omului erau deopotrivă pierdute, trebuia ca Mântuitorul să le îmbrace pe amândouă pentru a le mântui împreună. De aceea, – contra ereziei anabaptiştilor care tăgăduiesc că Isus Cristos a luat trup omenesc de la mama Sa – noi mărturisim că El S-a făcut părtaş sângelui şi cărnii, asemenea copiilor oamenilor;121 urmaşul lui David în ce priveşte trupul;122„născut din sămânţa Iui David, în ce priveşte trupul;”123„rodul pântecelui” Fecioarei Maria;124„născut din femeie;”125„Odrasla neprihănită” a lui David;126„Odrasla care va ieşi din tulpina lui Isai şi Vlăstarul care va da din rădăcinile lui;”127„ieşit din Iuda;“128 descins din evrei după trup;129 din sămânţa lui Avraam, apoi devenit El Însuşi sămânţa lui Avraam;130 asemănător fraţilor Săi în toate lucrurile, în afară de păcat,131 aşa încât este cu adevărat Emanuelul nostru, adică „Dumnezeu cu noi.” 132
______________________
116 Is. 11.1; Lc. 1.55; Gen. 26.4; II Sam. 7.12; Ps. 132.11; F. A. 13.23.
117 I Tim. 2.5; 3.16; Fil. 2.7.
118 Evr. 2.14, 16; 4.15.
119 Lc. 1.31, 34, 35.
120 Mt 26.38; Ioan 12.27.
121 Evr. 2.14.
122 F. A. 2.30.
123 Ps. 132.11; Rom. 1.3.
124 Lc. 1.42.
125 Gal. 4.4
126 Ier. 33.15.
127 Is. 11.1.
128 Evr. 7.14.v
129 Rom. 9.5.
130 Gen. 22.18; II Sam. 7.12; Mt 1.1; Gal. 3.16.
131 Evr. 2.15-17.
132 Is. 7.14; Mt. 1.23.
Art. XIX: De Unione Hypostatica, Seu Personali, Duarum Naturarum In Christo = Despre Unirea Şi Distincţia Dintre Cele Două Firi Ale Lui Cristos
Noi credem că, prin această concepere, Persoana Fiului a fost unită şi conectată perfect cu natura umană, astfel încât nu poate fi vorba de doi Fii ai lui Dumnezeu, nici de două persoane distincte, ci de două naturi unite în una şi aceeaşi persoană, fiecare dintre cele două firi păstrându-şi proprietăţile sale specifice; astfel că, pe de o parte, natura divina a rămas pentru vecii vecilor necreată, fără început al zilelor şi fără sfârşit al vieţii,133 umplând cerul şi pământul, iar pe de altă parte, firea omenească nu şi-a pierdut proprietăţile, ci continuă să fie creatură, având un început al zilelor, fîind limitată în timp şi păstrând tot ceea ce este specific unui trup real.134 Şi chiar dacă, prin înviere, Cristos i-a dat nemurirea, totuşi realitatea naturii Sale umane nu s-a schimbat, dat fiind faptul că mântuirea şi învierea noastră depind de realitatea trupului Său. Însă cele două firi sunt atât de profund unite între ele, încât nu au putut fi despărţite nici prin moartea Lui. Aşadar, ceea ce I-a încredinţat El Tatălui, în clipa morţii Sale, a fost realmente un duh omenesc, care a ieşit din trupul Lui;135 totuşi, natura Sa divină va rămâne unită pentru totdeauna cu firea Sa omenească, chiar şi atunci când El avea să zacă în mormânt; şi firea divină nu înceta să existe în El aşa cum se aflase pe vremea copilăriei Sale, deşi pentru câtva timp ea nu se manifestase ca atare.
Iată de ce noi mărturisim că Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat: Dumnezeu adevărat ca să învingă moartea prin puterea Sa, şi Om adevărat ca să poată muri pentru noi, lucru care ar fi fost imposibil dacă nu îmbrăca un trup supus slăbiciunii şi morţii.
______________________
133 Evr. 7.3.
134 I Cor. 15.13, 21; Fil. 3.21; Mt. 26.11; F.A. 1.2, 11; 3.21; Lc. 24.39; Ioan 20.25, 27.
135 Lc. 23.46; Mt. 27.50.
Art XX: DE MODO REDEMPTIONIS, PER DECLARATIONEM JUSTITIAE ET MISERICORDIAE DEI IN CHRISTO = DESPRE RĂSCUMPĂRAREA OMULUI, REALIZATĂ PRIN MANIFESTAREA DREPTĂŢII ŞI ÎNDURĂRII LUI DUMNEZEU ÎN CRISTOS
Noi credem că Dumnezeu fiind desăvârşit de milostiv şi absolut drept, L-a trimis pe Fiul Său pe pământ să Se facă părtaş naturii omeneşti în care a fost comisă neascultarea şi să primească, în trupul Său, pedeapsa păcatului, respectiv chinurile cumplite şi moartea.136 De aceea, Dumnezeu a împlinit cerinţele dreptăţii Sale, pedepsindu-L pe Fiul Său Care luase asupra Lui păcatele noastre,137 şi, totodată, Şi-a revărsat bunătatea şi îndurarea Sa peste noi, fiinţe vinovate şi vrednice de osândă. În dragostea Sa nemărginită, Dumnezeu L-a dat la moarte pe Fiul Său şi apoi L-a înviat din morţi din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi,138 pentru ca să dobândim prin El nemurirea şi viaţa veşnică.
______________________
136
Evr. 2.14; Rom. 8.3, 32, 33.
137
Is. 53.6; Ioan 1.29; I Ioan 4.9.
138
Rom. 4.25.
Art XXI: DE SATISFACTIONE CHRISTI PRO PECCATIS NOSTRIS = DESPRE RĂSPUNSUL PE DEPLIN SATISFĂCĂTOR DAT DE CRISTOS, MARELE NOSTRU PREOT, PROBLEMEI PĂCATULUI
Noi credem că Isus Cristos este, cu jurământ, „Mare Preot, în veac, după rânduiala lui Melhisedec,”139 şi că El S-a înfăţişat, în numele nostru, înaintea Tatălui Său, pentru a potoli pe deplin şi pentru totdeauna mânia Sa,140 deoarece S-a dat pe Sine însuşi ca jertfă de ispăşire pe altarul crucii, vărsându-Şi sângele Său scump pentru ispăşirea păcatelor noastre, după cum vestiseră mai dinainte profeţii, căci este scris că „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste EI, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” El a fost omorât „ca un miel pe care-1 duci la măcelărie” şi „a fost pus în numărul celor fărădelege;”141 Ponţiu Filat L-a condamnat la moarte ca răufăcător, deşi iniţial L-a declarat nevinovat.142 Cristos a trebuit sa dea înapoi ceea ce nu furase,143 şi „a suferit odată pentru păcate, El, Cel Neprihănit, pentru cei nelegiuiţi,“144 chiar în trupul şi sufletul Său, a suferit atât de cumplit încât, simţind oribila pedeapsă care ni se cuvenea nouă din pricina păcatelor noastre, „sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ.”145 Pe cruce, El a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”146 şi a suferit totul pentru iertarea păcatelor noastre. De aceea, noi suntem îndreptăţiţi să spunem împreună cu Sf. Pavel: „n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos, şi pe El răstignit;” 147„şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Isus Cristos, Domnul meu.”148 Noi am aflat toată pacea şi mângâierea în rănile Sale şi nu avem nevoie să căutăm sau să inventăm vreun alt mijloc pentru a ne apropia de Dumnezeu, căci această unică şi singură jertfă, adusă o dată pentru totdeauna, îi face desăvârşiţi pe veci pe cei ce şi-o însuşesc prin credinţă.149 Tocmai de aceea a fost numit El de către îngerul lui Dumnezeu, Isus, adică Mântuitor, pentru că El avea să mântuiască poporul Lui de păcatele sale.150
______________________
139
Ps. 110.4; Evr. 5.10.
140
Col. 1.14; Rom. 5.8-9; Col. 2.14; Evr. 2.17; 9.14; Rom. 3.24; 8.2; Ioan 15.3; F. A. 2.24; 13.28; Ioan 3.16; I Tim. 2.6.
141
Is. 53.5, 7, 12
142
Lc. 23.22, 24; F A. 13.28; Ps. 22.16; Ioan 18.38; Ps. 69.4; I Pet. 3.18.
143
Ps. 69.4.
144
I Pet 3.18.
145
Lc. 22.44.
146
Ps. 22.1; Mt. 27.46.
147
I Cor. 2.2.
148
Fil. 3.8.
149
Evr. 9.25-26; 10.14.
150
Mt. 1.21; F. A. 4.12.
Art. XXII: DE FIDE JUSTIFICANTE, ET DE JUSTIFICATIONE FIDEI = DESPRE CREDINŢA CARE NE ÎNDREPTĂŢEŞTE ŞI DESPRE ÎNDREPTĂŢIREA PRIN CREDINŢA ÎN ISUS CRISTOS
Noi credem că, pentru a obţine o cunoaştere reală a acestei mari taine, Duhul Sfânt dă naştere în inimile noastre unei credinţe adevărate, prin intermediul căreia Îl îmbrăţişăm pe Isus Cristos cu toate meritele Sale, ni-L însuşim151 şi nu vrem să mai ştim de nimic altceva în afară de El.152 Căci, fie nu găsim în Isus Cristos tot ceea ce ne trebuie pentru mântuirea noastră, fie da; şi atunci, cel ce L-a primit pe Cristos prin credinţă, are în El o mântuire deplină.153 Prin urmare, a afirma că lucrarea lui Isus Cristos este insuficientă şi deci ar mai trebui adăugat ceva la ea, constituie o blasfemie enormă la adresa lui Dumnezeu, căci ar decurge de aici că Isus Cristos nu este desăvârşitul Mântuitor, De aceea, noi declarăm împreună cu Sf. Pavel: „Noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără fapte.“154 Totuşi, la drept vorbind, noi nu înţelegem că doar credinţa singură ar fi suficientă pentru îndreptăţirea noastră, ea nefiind decât mijlocul prin care Îl acceptăm pe Cristos, Neprihănirea noastră. Or, Isus Cristos, transmiţându-ne toate meritele Sale şi o serie întreagă din lucrările pe care le-a făcut pentru noi şi în numele nostru, este Neprihănirea noastră,155 iar credinţa este instrumentul care ne tine uniţi cu El şi ne face beneficiari ai bunurilor Sale, bunuri care devenind proprietatea noastră, ne sunt mai mult decât suficiente pentru a fi absolviţi de păcatele noastre.
______________________
151
Ef. 3.16-17; Ps. 51.12; Ef. 1.17-18; I Cor. 11.12.
152
I Cor. 2.2; F. A. 4.12; Gal. 2.21; Ier. 23.6; I Cor. 1.30; Ier. 31.10.
153
Mt. 1.21; Rom. 3.27; 8.1, 33.
154
Rom. 3.27; Gal. 2.6; I Pet 1.4-5; Rom. 10.4
155
Ier. 23.6; I Cor. 1.30; II Tim. 1.8; Luc. 1.77; Rom. 3.24, 25; 4.5; Psa. 22.1, 2; Fil. 3.9; Tit 3.5; II Tim. 1.9
Art. XXIII: DE JUSTITIA NOSTRA QUA CORAM DEO CONSISTIMUS = DESPRE ÎNDREPTĂŢIREA NOASTRĂ CARE CONSTĂ ÎN IERTAREA PĂCATELOR ŞI ÎMBRĂCAREA NEPRIHĂNIRII LUI CRISTOS
Noi credem că fericirea noastră se bazează pe iertarea păcatelor noastre din pricina lui Isus Cristos, şi că ea reflectă starea de neprihănire pe care am dobândit-o înaintea lui Dumnezeu, după cum ne învaţă David şi Sf. Pavel când îl declară „fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit.”156 Acelaşi apostol spune că noi suntem „socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus.”157 De aceea noi stăm neclintiţi pe această temelie nezguduitâ, dându-I lui Dumnezeu toată slava,158 smerindu-ne înaintea Lui şi recunoscând că numai prin harul Lui, farâ nici un merit din partea noastră,159 suntem ceea ce suntem, sprijinindu-ne şi odihnindu-ne numai pe ascultarea desăvârşită a Cristosului crucificat,160 care îi este imputată celui ce crede în El.161 Această ascultare este perfect suficientă pentru a acoperi toate nelegiuirile noastre şi a ne acorda siguranţa mântuirii, înlăturând din cugetele noastre teama, teroarea şi neliniştea, permiţându-ne să ne apropiem de Dumnezeu,162 nu să fugim de El ca strămoşul nostru Adam care, tremurând de spaimă, dorea să se acopere cu nişte frunze de smochin.163 În definitiv, dacă ar trebui să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu pe baza a ceea suntem sau facem sau în numele unei alte creaturi, vai! am fi pur şi simplu nimiciţi de mânia divină.164 De aceea, fiecare om ar trebui să spună împreună cu David: „O, Doamne, nu intra la judecată cu robul Tău! Căci nici un om viu nu este fără prihană înaintea Ta.”165
______________________
156
Lc. 1.77; Col. 1.14; Ps. 32.1-2; Rom. 4.6-7
157
Rom. 3.23-24; F. A. 4.12.
158
Ps. 115.1; I Cor. 4.7; Rom. 4.2.
159
I Cor. 4.7; Rom. 4.2; I Cor. 1.29, 31.
160
Rom. 5.19.
161
Evr. 11.6-7; Ef. 2.8; II Cor. 5.19; I Tim. 2.6.
162
Rom. 5.1; Ef. 3.12; I Ioan 2.1.
163
Gen. 3.7.
164
Is. 33.14; Dt 27.26; Iac. 2.10.
165
Ps. 130.3; Mt. 18.23-26; Ps. 143.2; Lc. 16.15.
Art XXIV: DE SANCTIFICATIONE ET DE BONIS OPERIBUS = DESPRE SFINŢIREA NOASTRĂ ŞI DESPRE FAPTELE BUNE
Noi credem ca această credinţă adevărată, care ia naştere în inima omului după auzirea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin lucrarea Duhului Sfânt,166 îl regenerează şi îl transformă într-o făptură nouă, făcându-l capabil să trăiască o viaţă nouă,167 izbăvindu-l din robia păcatului.168 De altfel, această credinţă îndreptăţitoare, departe de a încerca sâ-i descurajeze pe oameni să trăiască o viaţă curata şi sfântă,169 îi inspiră să iacă binele, căci, în absenţa sa, ei n-ar face nimic din dragoste pentru Dumnezeu, ci ar acţiona doar din egoism şi teamă de pedeapsă. Aşadar, este cu neputinţă ca această credinţă sfântă să fie inactivă în viaţa credinciosului, dat fiind faptul că noi nu vorbim de credinţa prefăcută,170 ci de aceea pe care Sf. Scriptură o numeşte „credinţa care lucrează prin dragoste,”171 credinţa care îl împinge pe creştin să facă faptele poruncite de Dumnezeu în Cuvântul Său; care fapte, izvorând din rădăcina bună a credinţei, sunt bune şi bine primite înaintea lui Dumnezeu, deoarece toate acestea sunt sfinţite prin harul Lui, numai că ele nu au nici un rol în ceea ce priveşte îndreptăţirea noastră,172 câci numai prin credinţa în Isus Cristos am fost noi socotiţi neprihăniţi mai înainte de a face fapte bune;173 fără lucrarea harului, faptele noastre nu puteau fi bune, după cum roadele unui pom nu pot fi bune dacă pomul respectiv nu este bun.174
Deci, noi facem fapte bune, dar nu pentru a obţine vreun merit (în definitiv ce am putea merita noi?), căci mai curând noi îi suntem datori lui Dumnezeu, şi nu El ne este dator nouă,175 pentru faptele bune pe care le facem, căci „El este Acela Care lucrează în noi şi ne dă, după plăcerea Lui, şi voinţa si înfăptuirea;”176 să ţinem seama de ceea ce spune Sf. Scriptură: „Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: «Suntem nişte robi netrebnici: am făcut ce eram datori să facem.»”177
Şi totuşi, prin aceasta, noi nu vrem sa spunem că Dumnezeu nu răsplăteşte faptele bune, însă după măsura harului Său încununează El darurile Sale,178 în definitiv, deşi noi facem fapte bune, ele nu constituie fundamentul mântuirii noastre:179 căci noi nu putem săvârşi nici o lucrare care să nu fie întinată de firea noastră şi să nu fie vrednică de osândă;180 iar dacă uneori am putea săvârşi o asemenea faptă, simpla amintire a unui păcat ar fi suficientă pentru a fi lepădată de Dumnezeu. În felul acesta, noi am fi mereu copleşiţi de îndoieli, plutind încoace şi încolo, fără nici o certitudine, iar sărmanele noastre conştiinţe ar fi zi şi noapte torturate, dacă nu s-ar odihni pe meritele suferinţelor şi morţii ispăşitoare a Mântuitorului nostru.181
______________________
166
I Pet 1.23; Rom. 10.17; Ioan 5.24.
167
I Tes. 1.5; Rom. 8.15; Ioan 6.29; Col. 2.12; Fil. 1.1, 29; Ef. 2.8.
168
F. A. 15.9; Rom. 6.4, 22; Tit. 2.12; Ioan 8.36.
169
Tit. 2.12.
170
Tit. 3.8; Ioan 15.5; Evr. 11.6; I Tim. 1.5.
171
I Tim. 1.5; Gal. 5.6; Tit. 3.8.
172
II Tim. 1.9; Rom. 9.32; Tit. 3.5.
173
Rom. 4.4; Gen. 4.4.
174
Evr. 11.6; Rom. 14.23; Gen. 4.4; Mt. 7.17.
175
I Cor. 4.7; Is. 26.12; Gal. 3.5; I Tes. 2.13.
176
Fil. 2.13.
177
Lc. 17.10.
178
Mt. 10.42; 25.34-35; Ap. 3.12, 21; Rom. 2.6; Ap. 2.11; II Ioan 8; Rom. 11.6
179
Ef. 2.9-10.
180
Is. 64.6.
181
Is. 28.16; Rom. 10.11; Hab. 2.4.
Art XXV: DE ABROGATIONE LEGIS CEREMONIALIS, ET LE CONVENIENTA VETERIS ET NOVI TESTAMENTI = DESPRE ABROGAREA LEGII CEREMONIALE, DESPRE VECHIUL ŞI NOUL LEGĂMÂNT
Noi credem că ceremonialul şi simbolurile Legii au încetat odatâ cu venirea lui Cristos,182 şi toate umbrele ei şi-au găsit împlinirea; de aceea, întrebuinţarea ei de către creştini trebuie să înceteze;183 totuşi adevărul şi substanţa Legii ne sunt păstrate în Cristos, Care este împlinirea Legii. Totodată, noi extragem diferite mărturii din Lege şi Prooroci, ca o confirmare a învăţăturilor Evangheliei,184 şi, de asemenea, pentru a ne călăuzi viaţa, în toată curăţia, spre slava lui Dumnezeu şi conform voii Sale.
______________________
182
Rom. 10.4.
183
Gal. 5.2-4; 3.1; 4.10-11; Col. 2.16-17.
184
II Pet. 1.19.
Art XXVI: DE INTERCESSIONE CHRISTI = DESPRE MIJLOCIREA LUI CRISTOS
Noi credem că nu avem acces în prezenţa lui Dumnezeu decât printr-un singur Mijlocitor şi Avocat, Isus Cristos, Cel Neprihănit,185 Care a fost făcut Om, unind laolaltă natura divina şi cea umană, tocmai pentru ca noi, oamenii, să avem acces înaintea Maiestăţii divine; altfel, noi nu am fi putut pătrunde niciodată în prezenţa lui Dumnezeu. Dar Acest Mediator pe Care Tatăl ni L-a dat pentru a mijloci între El şi noi, nu trebuie să ne înspăimânte prin măreţia Sa şi astfel să fim tentaţi a ne căuta un alt mijlocitor, conform fanteziei noastre.186 Căci nu există nici o altă făptură în cer sau pe pământ care să ne iubească mai mult decât Isus Cristos,187 Care, „măcar că avea chipul lui Dumnezeu … S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.”188„El a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile.” Deci dacă trebuia să căutăm un alt mijlocitor care să-şi arate dragostea faţă de noi. unde am fi găsit unul care să ne iubească mai mult decât Cel ce Şi-a dat viaţa pentru noi pe când eram încă vrăjmaşii Săi?189 Şi dacă avem nevoie de cineva care să aibă credit şi putere, oare cine Îl întrece, în privinţa aceasta, pe Acela Care stă la dreapta Tatălui şi Care are toată puterea în cer şi pe pământ?190 Şi cine va fi ascultat mai degrabă decât Însuşi Fiul preaiubit al lui Dumnezeu?
Aşadar, numai neîncrederea în Cristos este cauza introducerii acestei practici prin care sfinţii sunt dezonoraţi, în loc să fie onoraţi, sâvârşindu-se un lucru pe care ei nu l-au făcut niciodată şi nici nu l-au solicitat altora, ci, dimpotrivă, 1-au respins categoric, după cum era de datoria lor, aşa cum se poate observa în propriile lor scrieri.191 Nu trebuie să invocăm ca pretext nevrednicia noastră, pentru că aici nu se pune nicidecum problema de a ne prezenta rugăciunile pe baza propriei noastre demnităţi, ci este vorba numai de perfecţiunea şi demnitatea lui Cristos,192 a Cărui neprihănire am obţinut-o şi noi prin credinţă.
Tocmai de aceea şi pe bună dreptate, dorind să înlăture această teamă absurdă, sau mai degrabă această neîncredere a noastră, Apostolul ne spune că Isus Cristos „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos si vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.”193 Apoi, pentru a ne inspira şi mai mult curaj ca să ne apropiem cu şi mai mare încredere de El, Apostolul adaugă: „Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, Care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca si noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare si sa găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.”194 Apostolul respectiv mai declară că „prin sângele lui Isus, avem o intrare slobodă în Locul preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El.” În consecinţă, el ne îndeamnă: „să ne apropiem cu… credinţă deplină …”195 El mai spune că, deoarece Isus Cristos „are o preoţie care nu poate trece de la unul la altul. De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.”196 Oare am mai avea nevoie de altceva, de vreme ce Isus însuşi declară: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”197 Pe ce motiv ar trebui să ne căutăm un alt avocat,198 dacă Dumnezeu a găsit cu cale să ni-L dea pe Însuşi Fiul Său ca Avocat al nostru înaintea Lui?199 Prin urmare, să nu renunţăm la Domnul Isus pentru a căuta un alt apărător, sau mai bine zis să nu încercăm să căutăm ceea ce nu vom putea găsi niciodată, căci în momentul când Dumnezeu ni L-a dat pe Fiul Său ştia prea bine că noi eram păcătoşi.
De aceea, în conformitate cu porunca lămurită a lui Cristos, noi Îl invocăm pe Tatăl ceresc prin Isus Cristos, unicul nostru Mijlocitor, aşa cum suntem învăţaţi în rugăciunea Tatăl nostru,200 fiind convinşi că tot ce vom cere de la Tatăl, în Numele Fiului, vom primi.201
__________________
185
I Tim. 2.5; I Ioan 2.1; Rom. 8.33.
186
Os. 13.9; Ier. 2.13, 33.
187
Ioan 10.11; I Ioan 4.10; Rom. 5.8; Ef. 3.19; Ioan 15.13.
188
Fil. 2.7.
189
Rom. 5.8.
190
Mc. 16.19; Col. 3.1; Rom. 8.33; Mt 11.27; 28,18.
191
F. A. 10.26; 14.15.
192
Dan. 9.17-18; Ioan 16.23; Ef. 3.12; F. A. 4.12; I Cor. 1.31; Ef. 2.18.
193
Evr. 2.17-18.
194
Evr. 4.14-16.
!95
Evr. 10.19, 22.
196
Evr. 7.24-25.
197
Ioan 14.6.
198
Ps. 44.20.
199
I Tim. 2.5; I Ioan 2.1; Rom. 8.33.
200
Lc. 11.2.
201
Ioan 4.17; 16.23; 14.13.
Art XXVII: DE ECCLESIA CATHOLICA = DESPRE BISERICA CREŞTINĂ CATOLICĂ
Noi credem şi mărturisim o singură catolică sau universală202 Biserică, care este o congregaţie sfântă şi adunarea adevăraţilor credincioşi creştini, care aşteaptă numai de la Isus Cristos mântuirea lor deplină, fiind spălaţi şi sfinţiţi prin sângele Lui şi pecetluiţi prin Duhul Sfânt.
Această Biserică a existat de la întemeierea lumii şi va fi astfel până la sfârşit,203 după cum rezultă din faptul că Isus Cristos este împăratul veşnic, Care nu poate fi lipsit niciodată de slujitori.204 Iar această sfântă Biserică este păstrată de Dumnezeu, contra urii întregii lumi,205 chiar dacă în prezent (doar pentru puţin timp) ea pare mică şi neînsemnată;206 într-un moment deosebit de critic, pe când domnea în Israel Ahab, Domnul îi răspunde lui Ilie: „Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal.”207
Pe de altă parte, această sfântă Biserică nu este nicidecum localizată, limitată sau legată de un anumit loc sau de anumite personaje, ci ea este răspândită şi dispersată în lumea întreagă, având totuşi o unitate de simţire şi de voinţă,208 în acelaşi spirit, prin puterea credinţei.209
__________________
202
Is. 2.2; Ps. 46.4; 102.13; Ier. 31.36.
203
Mt 28.20; II Sam. 7.16.
204
Lc. 1.32-33; Ps. 89.36-37; 110.2-4.
205
Mt. 16.18; Ioan 16.33; Gen. 22.17; II Tlm. 2.19.
206
Lc. 12.32; Is. 1.9; Ap. 12.6, 14; Lc. 17.21; Mt. 16.18.
207
Rom. 12.4; 11.2, 4; I Împ. 19.18; Is. 1.9; Rom. 9.29
208
F. A. 4.32.
209
Ef. 4.3-4.
Art. XXVIII: DE COMMUNIONE SANCTORUM CUM VERA ECCLESIA = DESPRE NEVOIA FIECĂRUI COPIL AL LUI DUMNEZEU DE A TRAI ÎN COMUNIUNE SFÂNTĂ CU ADEVĂRATA BISERICĂ
Noi credem că, deoarece această sfântă congregaţie este adunarea celor mântuiţi şi nu există mântuire în afara ei,210 nimeni, indiferent de starea în care s-ar afla şi de calitatea pe care ar avea-o, nu trebuie să se izoleze pentru a trăi separat de Biserică, mulţumit de sine însuşi,211 ci cu toţii împreună să se adune laolaltă şi să se unească, păstrând unitatea Bisericii,212 supunându-se instruirii şi disciplinei sale, aplecându-şi grumazul sub jugul lui Isus Cristos213 şi slujindu-şi unii altora spre zidire frăţească, potrivit cu darurile pe care le-a acordat Dumnezeu fiecăruia, ca mădulare ale aceluiaşi trup.214 Şi pentru ca această unitate să poată fi mai bine păstrată, este de datoria tuturor credincioşilor, în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu, să se despartă de toţi cei ce nu aparţin Bisericii215 şi deci nu se pot ataşa acestei congregaţii, pretutindeni unde Dumnezeu a aşezat-o,216 chiar dacă magistraţii şi edictele imperiale li s-ar opune şi ar trebui să suporte pedepse corporale sau, în final, moartea.217
De aceea, toţi cei ce se retrag din Biserică, precum şi toţi cei ce nu i se alătură acţionează în contradicţie cu porunca lui Dumnezeu.
__________________
210
I Pet. 3.20; Ioel 2.32.
211
F. A. 2.40; Is. 52.11.
212
Ps. 22.22; Ef. 4.3, 12; Evr. 2.12.
213
Ps. 2.10-12; Mt. 11.29.
214
Ef. 4.12, 16; I Cor. 12.12, etc.
215
F. A. 2.40; Is. 52.11; II Cor. 6.17; Ap. 18.4.
216
Mt. 12.30; 24.28; Is. 49.22; Ap. 17.14.
217
Dan. 3.17-18; 6.8-10; Ap. 14.14; F. A. 4.17, 19; 17.7; 18.13.
Art XXIX: DE NOTIS VERAE ECCLESIAE = DESPRE CARACTERISTICILE ADEVĂRATEI BISERICI ŞI CEEA CE O DEOSEBEŞTE DE FALSA BISERICĂ
Noi credem că trebuie să discernem, cu multă grijă şi circumspecţie, pe temeiul Cuvântului lui Dumnezeu, care este adevărata Biserică, deoarece toate sectele care există astăzi în lume îşi atribuie denumirea de Biserică.
Noi nu ne referim aici la compania ipocriţilor, care s-au amestecat printre adevăraţii copii ai lui Dumnezeu fără sa aparţină realmente Bisericii Sale, deşi ei se află acolo cu trupul;218 ci noi ne referim la a face distincţie între corpul şi comuniunea adevăratei Biserici şi toate celelalte care se socotesc a fi Biserică.
Iată câteva semne pe baza cărora poate fi identificată adevărata Biserică:
– dacă se propovăduieşte, în cadrul ei, doctrina sănătoasă a Evangheliei;219
– dacă se practică, în sânul ei, administrarea corectă a sacramantelor, aşa cum au fost ele rânduite de Cristos;220
– dacă se exercită disciplina ecleziastică, pentru pedepsirea păcatului şi îndreptarea greşelilor.221
Pe scurt, dacă Biserica se călăuzeşte după învăţăturile curate ale Cuvântului lui Dumnezeu, respingând, cu hotărâre, tot ce intră în contradicţie cu Sf. Scriptură,222 recunoscând autoritatea supremă a lui Cristos, Capul Bisericii.223
Prin aceasta, poate fi cunoscută, cu certitudine, adevărata Biserică şi nimeni nu are dreptul de a trăi separat de ea.
Cât priveşte pe cei ce aparţin Bisericii, aceştia pot fi identificaţi prin semnele caracteristice unor adevăraţi creştini: ei au o credinţă personală;224 după ce L-au acceptat pe Isus Cristos ca singurul lor Mântuitor,225 ei fug de păcat şi umblă în neprihănire,226 iubindu-L pe adevăratul Dumnezeu şi pe aproapele lor, fără să se abată la dreapta sau la stânga, răstignindu-şi firea pământească împreună cu poftele ei.227 Aceasta nu înseamnă că ei nu au încă multe slăbiciuni, dar ei luptă, zi de zi,228 prin puterea Duhului Sfânt, contra tuturor acestor infirmităţi, găsindu-şi întotdeauna refugiul în sângele şi în moartea Domnului Isus Cristos, în suferinţele şi ascultarea Lui, având, prin credinţa în Numele Său, răscumpărarea şi iertarea păcatelor.229
Cât despre falsa biserică, aceasta îşi atribuie ei însăşi, precum şi propriilor sale ordonanţe, mai multă putere şi autoritate decât Cuvântului lui Dumnezeu.230 Ea refuză să accepte jugul lui Cristos;231 nu administrează sacramantele în spiritul şi în forma în care au fost ele rânduite de Cristos prin Cuvântul Său, ci adăugând sau scoţând anumite elemente, după bunul ei plac; ea se bizuie mai mult pe oameni decât pe Domnul Isus Cristos şi îi persecută pe cei ce trăiesc o viaţă sfântă, în conformitate cu Sf. Scriptură,232 şi o mustră pentru greşelile, lăcomia sau idolatria ei.233 Distincţia între aceste două Biserici poate fi făcută cu multă uşurinţă.
_____________________
218 Mt.13.22; II Tim. 2.18-20; Rom. 9.6.
219 Ioan 10.27; Ef. 2.20; F. A. 17.11-12; Col. 1.23; Ioan 8.47.
220 Mt. 28.19; Lc. 22.19, etc.; I Cor. 11.23, etc.
221 Mt. 18.15-18; II Tes. 3.14-15.
222 Mt. 28.2; Gal.1.6-8.
223 Ef. 1.22-23; Ioan 10.4, 5, 14
224 Ef. 1.13; Ioan 17.20.
225 I Ioan 4.2.
226 I Ioan 3.8-10.
227 Rom. 6.2; Gal. 5.24.
228 Rom. 7.6, 17, etc.; Gal. 5.17.
229 Col. 1.14.
230 Col. 2.18-19.
231 Ps. 2.3.
232 Ap. 12.4; Ioan 16.2.
233 Ap. 17.3, 4, 6.
Art. XXX: DE REGIMINE ECCLESIAE = DESPRE CÂRMUIREA BISERICII, SLUJBELE ŞI SLUJITORII EI
Noi credem că această adevărată Biserică trebuie să fie condusă conform ordinii spirituale pe care ne-a transmis-o Domnul Isus prin Cuvântul Lui, şi anume: există slujitori sau păstori însărcinaţi cu propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu şi administrarea sacramentelor;234 există, de asemenea, supraveghetori şi diaconi, care îi asistă pe pastori, alcătuind consiliul Bisericii,235 pe această cale fiind posibile păstrarea adevăratei religii şi propagarea adevăratei doctrine, precum şi corijarea şi disciplinarea celor ce se abat de la învăţătura Evangheliei;236 de asemenea, ajutorarea şi consolarea, potrivit nevoilor lor, a celor săraci şi necăjiţi. În felul acesta, toate lucrurile vor decurge bine şi în rânduială în Biserică, dacă vor fi alese persoane care umblă în credincioşie, potrivit cu regula transmisă lui Timotei de Sf. Pavel.237
__________________
234
Ef. 4.11; I Cor. 4.1-2; II Cor. 5.20; Ioan 20.23; F. A. 26.17-18; Lc. 10.16.
235
F. A. 6.3; 14.23.
236
Mt. 18.17; I Cor. 5.4-5.
237
I Tim. 3.1, etc.: Tit. 1.5, etc.
Art XXXI: DE VOCATIONE MINISTRORUM ECCLESIAE = DESPRE VOCAŢIA SLUJITORILOR BISERICII
Noi credem că vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu,238 prezbiterii şi diaconii239 trebuie să fie aleşi, în funcţiile lor, prin votul perfect legitim al Bisericii, cu invocarea Numelui lui Dumnezeu şi în deplină rânduială, potrivit cu învăţătura Sf. Scripturi. De aceea, nimeni nu are dreptul să se introducă în lucrarea lui Dumnezeu pe căi necinstite, ci fiecare trebuie să aştepte momentul chemării lui din partea Domnului,240 pentru a avea garanţia vocaţiei sale, pentru a fi perfect convins că Dumnezeu Însuşi l-a chemat în slujba respectivă.
Cât despre vestitorii Evangheliei, oriunde s-ar afla aceştia, ei se bucură de aceeaşi putere şi autoritate, fiind cu toţii slujitori ai lui Isus Cristos,241 Unicul Episcop universal şi Singurul Cap al Bisericii.242
În plus, pentru ca porunca sfântă a lui Dumnezeu să nu poată fi încălcată sau tratată cu dispreţ, noi spunem că fiecare credincios în parte trebuie să le acorde vestitorilor Evangheliei şi prezbiterilor o cinste deosebită, din pricina lucrării pe care o fac aceştia, să trăiască în pace cu ei şi, pe cât posibil, să se evite nemulţumirile, conflictele sau contestaţiile.243
__________________
238
I Tim. 5.22
239
F. A. 6.3.
240
Ier. 23.21; Evr. 5.4; F. A. 1.23; 13.2.
241
I Cor. 4.1; 3.9; II Cor. 5.20; F. A. 26.16-17.
242
I Pet. 2.25; 5.4; Is. 61.1; Ef. 1.22; Col. 1.18.
243
Mt. 18.17; I Cor. 5.4-5.
Art. XXXII: DE POTESTATE ECCLESIAE IN CONDENDIS LEGIBUS ECCLESIASTICIS, ET IN ADMNISTRANDA DISCIPLINA = DESPRE ORDINEA ŞI DISCIPLINA ADEVĂRATEI BISERICI
Noi credem, pe de altă parte, că, oricât de utilă şi benefică li s-ar părea conducătorilor Bisericii instituirea şi stabilirea unei ordini printre ei, în vederea menţinerii trupului Bisericii, trebuie totuşi ca ei să se abţină de la declinarea a ceea ce Cristos, Singurul nostru Stăpân, ne-a poruncit.244 De aceea noi respingem orice inovaţie omenească şi orice lege care s-ar dori să fie introdusă în legătură cu lucrarea lui Dumnezeu, cu scopul ca prin toate acestea să se îngrădească, în vreun fel, libertatea individuală şi să se exercite un control asupra conştiinţei credincioşilor.245
În consecinţă, noi acceptăm numai ceea ce este de natură să conducă la menţinerea şi consolidarea armoniei şi unităţii membrilor Bisericii şi crearea unui climat general de supunere faţă de voia lui Dumnezeu. În acest context, excomunicarea pe care o impune disciplina ecleziastică, trebuie sa se exercite ţinând seama de ansamblul circumstanţelor specifice, în conformitate cu Sf. Scriptură.246
__________________
244
Col. 2.6-7.
245
I Cor. 7.23; Mt. 15.9; Is. 29.13; Gal. 5.1; Rom. 16.17-18.
246
Mt 18.17; I Cor. 5.5; I Tim. 1.20.
Art XXXIII: DE SACRAMENTIS = DESPRE SIMBOLURILE BISERICII (SACRAMENTE)
Noi credem că milostivul nostru Dumnezeu, ţinând seama de slăbiciunea şi neputinţa omenească, ne-a poruncit Sacramentele, pentru a pecetlui în inimile noastre promisiunile247 Sale şi a ne da o mărturie suplimentară despre bunăvoinţa şi harul Său faţă de noi, precum şi în vederea creşterii şi fortificării credinţei noastre. El a adăugat aceste Sacramente Cuvântului Evangheliei, pentru a face şi mai accesibile simţurilor noastre fizice, atât ceea ce ne dă de înţeles prin Cuvântul Lui, cât şi ceea ce face în inimile noastre, confirmând duhului nostru mântuirea pe care ne-a dăruit-o. Căci acestea sunt nişte semne exterioare şi nişte peceţi vizibile ale lucrării divine lăuntrice şi invizibile, nişte mijloace prin care Dumnezeu lucrează în noi prin puterea Duhului Sfânt. Aşadar, semnele acestea nu sunt zadarnice şi lipsite de semnificaţie, pentru că ele nu ne pot amăgi şi decepţiona, deoarece esenţa lor este Însuşi Domnul Isus Cristos. Fără El, Sacramentele nu ar avea nici un rost.248
În sfârşit, noi suntem mulţumiţi cu numărul Sacramentelor pe care le-a instituit Domnul nostru Isus Cristos, respectiv cele două: Botezul şi Cina Domnului.249
__________________
247
Rom. 4.11; Gen. 9.13; 17.11.
248
Col. 2.11, 17; I Cor. 5.7.
249
Mt. 28.19; 26.26-29.
Art. XXXIV: DE BAPTISMO = DESPRE BOTEZ
Noi credem şi mărturisim că Isus Cristos, Care este sfârşitul Legii,250 prin vărsarea sângelui Său pe crucea Golgotei, a pus capăt oricărei alte vărsări de sânge care s-ar putea sau s-ar dori a fi făcută pentru ispăşirea păcatelor, şi a desfiinţat tăierea împrejur, care era însoţită de vărsare de sânge, instituind în locul ei Sacramentul Botezului251 prin care suntem primiţi în Biserica lul Dumnezeu şi despărţiţi de toate celelalte popoare şi de toate religiile străine, pentru a-I fi pe deplin dedicaţi Domnului, purtând marca şi însemnul Lui, şi ne serveşte ca mărturie că El va fi pentru totdeauna Dumnezeul şi Tatăl nostru milostiv. El ne-a poruncit să-i botezăm pe toţi cei ce sunt ai Lui, în apă curată, „în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,”252 ceea ce semnifică faptul că, după cum apa spală şi înlătura necurăţiile trupului nostru, când este turnată asupra noastră – apă care, de asemenea, este văzută udând trupul celui ce se botează – tot aşa sângele lui Cristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, spală inima sa, curăţindu-i lăuntrul de păcatele sale şi transformându-l, prin naşterea din nou, dintr-un copil al mâniei într-un copil al lui Dumnezeu.253 Fără îndoială că nu apa materială face lucrul acesta, ci spălarea cu scumpul sânge al Fiului lui Dumnezeu,254 care constituie pentru noi Marea Roşie prin care trebuie să trecem, pentru a ieşi de sub tirania lui Faraon, în cazul nostru Diavolul, şi a intra în Canaanul duhovnicesc. Astfel, slujitorii lui Dumnezeu ne administrează, din partea lor, Sacramentul şi ceea ce este vizibil,255 iar Domnul Isus ne acordă ceea ce semnifică Sacramentul, adică darurile şi harul invizibil, spălându-ne şi curăţindu-ne sufletele de orice întinăciune şi de orice nelegiuire,256 înnoindu-ne inimile şi umplându-ne cu toată mângâierea lui Dumnezeu, dându-ne adevărata asigurare a bunătăţii Sale părinteşti, dezbrâcându-ne de omul cel vechi cu toate faptele lui257 şi îmbrăcându-ne cu omul cel nou.
De aceea, noi credem că orice om care doreşte să obţină viaţa veşnică trebuie să fie botezat cu un singur botez, o dată pentru totdeauna:258 botezul şi naşterea noastră fizică nu se pot repeta. Şi totuşi, acest botez nu ne foloseşte doar în momentul când suntem în apă, ci pe tot parcursul vieţii noastre.259 În acest context, noi detestăm eroarea comisă de anabaptişti care nu se mulţumesc cu un singur botez o dată primit şi, pe deasupra, condamnă botezul copiilor mici ai credincioşilor, care, potrivit convingerilor noastre, trebuie să fie botezaţi şi pecetluiţi cu semnul legământului,260 după cum odinioară, în Israel, copiii mici erau tăiaţi împrejur261 pe baza aceloraşi promisiuni care le sunt făcute şi copiilor noştri. Şi fără îndoială că Domnul Isus Cristos Şi-a vărsat sângele, în egală măsură, pentru a spăla păcatele copiilor credincioşilor ca şi pe acelea ale adulţilor.262 De aceea trebuie ca ei să primească semnul şi Sacramentul a ceea ce Cristos a făcut pentru ei, tot aşa cum Domnul poruncise, prin Legea lui Moise, să li se transmită Sacramentul suferinţelor şi morţii lui Cristos pruncilor nou-născuţi, oferind pentru ei un miel care era simbolul jertfei lui Isus Cristos.263 În plus, exact ceea ce făcea tăierea împrejur în poporul evreu, face botezul faţă de copiii noştri. De aceea Sf. Pavel numeşte botezul „tăierea împrejur a lui Cristos.”264
__________________
250
Rom. 10.4.
251
Col. 2.11; I Pet. 3.21; I Cor. 10.2.
252
Mt. 28.19.
253
I Cor. 6.11; Tit 3.5; Evr. 9.14; I Ioan 1.7; Ap. 1.6.
254
Ioan 19.34.
255
Mt. 3.11; I Cor. 3.5, 7; Rom. 6.3.
256
Ef. 5.26; F. A. 22.16; I Pet 3.21.
257
Gal. 3.27; I Cor. 12.13; Ef. 4.22-24.
258
Mc. 16.16; Mt. 28.19; Ef. 4.5; Evr. 6.2.
259
F. A. 2.38; 8.16.
260
Mt. 19.14; I Cor.7.14.
261
Gen. 17.11-12.
262
Col. 2.11-12.
263
Ioan 1.29; Lv. 12.6.
264
Col. 2.11.
Art. XXXV: DE COENA DOMINI = DESPRE CINA DOMNULUI
Noi credem şi mărturisim că Mântuitorul nostru Isus Cristos a instituit şi a poruncit Sacramentul Sf. Cine,265 pentru a hrăni şi a susţine pe aceia pe care deja i-a născut din nou şi i-a încorporat în familia Sa, Biserica. Or, cei născuţi din nou au în ei două vieţi:266 una, corporală şi temporală, care a început în clipa naşterii lor fizice şi le este comună tuturor oamenilor; cealaltă spirituală şi cerească, în care au intrat când s-au născut din nou,267 realizată prin Cuvântul Evangheliei,268 în comuniunea Trupului lui Cristos, viaţa care le este comună numai aleşilor lui Dumnezeu.269 Tot astfel, Dumnezeu ne-a dat, pentru întreţinerea vieţii corporale şi terestre, o pâine pământească şi materială, perfect adecvată acestui scop şi comună tuturor oamenilor, la fel ca viaţa trupească; dar pentru a întreţine viaţa spirituală şi cerească a celor credincioşi, El li L-a trimis pe Cristos, Pâinea vie care S-a pogorât din cer,270 Care hrăneşte şi întreţine viaţa spirituală a celor ce se hrănesc cu El, adică Îl acceptă prin credinţă în inima lor.271 Pentru a ne înfăţişa această pâine spirituală şi cerească, Cristos a instituit o pâine pământească şi vizibilă, care este Sacramentul trupului Său, şi vinul, care este Sacramentul sângelui Său,272 pentru a ne dovedi că după cum este o realitate indiscutabilă faptul că luăm cu mâinile noastre, mâncăm şi bem cu gurile noastre pâinea şi vinul, care întreţin viaţa trupului nostru, la fel de adevărat este că prin credinţă (care este mâna şi gura sufletului nostru) primim, în sufletul nostru, adevăratul trup şi adevăratul sânge ale lui Cristos. Unicul nostru Mântuitor, pentru întreţinerea vieţii noastre spirituale.273
Or, nu încape nici o îndoială că Isus Cristos ne-a recomandat Sacramentele cu un scop bine definit; într-adevăr, El înfăptuieşte în viaţa noastră tot ce reprezintă aceste semne sacre, şi o face de o manieră care depăşeşte înţelegerea noastră şi ne este la fel de tainică şi inexplicabila ca lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, noi nu ne înşelăm zicând că ceea ce se mănâncă este propriul şi naturalul trup al lui Cristos, iar ceea ce se bea este propriul Său sânge,274 dar modul în care noi le mâncăm este nu cu gura, ci cu duhul prin credinţă. Astfel, Isus Cristos rămâne pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, Tatăl Său, în ceruri,275 fără să înceteze totuşi să ni Se comunice nouă prin credinţă. Acest ospăţ este deci o masă spirituală la care Cristos ni Se comunică nouă împreună cu toate bunurile Sale şi ne face să ne bucurăm la masa aceasta, atât de El Însuşi, cât şi de rezultatele suferinţelor şi morţii Sale,276 hrănind, fortificând şi consolând bietul nostru suflet dezolat, prin împărtăşirea cu trupul Său, şi uşurându-l şi înviorându-l prin împărtăşirea cu sângele Său.277
Pe de altă parte, deşi Sacramentele simt intim legate de lucrurile pe care le reprezintă, ele nu sunt totuşi privite şi acceptate de toţi din perspectiva aceasta; astfel, cel rău mănâncă din pâine şi bea din vin spre propria sa osândă278, dar el nu cunoaşte esenţa şi nu realizează semnificaţia Mesei Domnului. De exemplu, Iuda vânzătorul şi Simon vrăjitorul au luat din pâine şi din vin, dar nu s-au împărtăşit cu Cristos pe Care Îl reprezintă aceste elemente: Domnul Isus Se comunică pe Sine numai credincioşilor adevăraţi.
În sfârşit, noi primim acest sfânt Sacrament în adunarea poporului lui Dumnezeu, cu smerenie şi reverenţă,279 sărbătorind între noi o sfântă amintire a morţii lui Cristos, Mântuitorul nostru, într-un duh de recunoştinţă şi mulţumire, depunând mărturie despre credinţa noastră şi pentru religia creştină. De aceea, nimeni nu trebuie să participe la Masa Domnului fără o profundă cercetare de sine, ca nu cumva mâncând din pâine şi bând din vin s-o facă spre propria sa osândă.280 Pe scurt, prin participarea la Masa Domnului, noi suntem stăpâniţi de o dragoste tot mai aprinsă faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru.
În sfârşit, noi respingem orice amestec omenesc şi ne pronunţăm împotriva oricărei inovaţii menite să adauge ceva la doctrina Mesei Domnului, considerând toate acestea o profanare; de asemenea, declarăm că trebuie să ne mulţumim cu rânduiala pe care ne-au transmis-o Cristos şi apostolii Săi şi să folosim acelaşi limbaj pe care l-au folosit ei.
__________________
265
Mt. 26.26; Mc. 14.22; Lc. 22.19; I Cor. 11.23-25.
266
Ioan 3.6.
267
Ioan 3.5.
268
Ioan 5.23, 25.
269
I Ioan 5.12; Ioan 10.28.
270
Ioan 6.32, 33, 51.
271
Ioan 6.63.
272
Mc. 6.26.
273
I Cor. 10.16-17; Ef. 3.17; Ioan 6.35.
274
Ioan 6.55-56; I Cor. 10.16.
275
F. A. 3.21; Mc. 16.19; Mt. 26.11.
276
Mt. 26.26, etc.; Lc. 22.19-20; I Cor. 10.2-4.
277
Is. 55.2; Rom. 8.22-23.
278
I Cor. 11.29; II Cor. 6.14-15; I Cor. 2.14.
279
F. A. 2.42; 20.7.
280
I Cor. 11.27-28.
Art. XXXVI: DE MAGISTRATU = DESPRE AUTORITĂŢILE CIVILE
Noi credem că milostivul nostru Dumnezeu, din cauza depravării neamului omenesc, a ridicat împăraţi, domnitori şi magistraţi,281 urmărind ca societatea să fie guvernată prin legi drepte şi o politică înţeleaptă, pentru ca degradarea morală să poată fi stăvilită şi viaţa socială să se desfăşoare în rânduiala şi decenţă. Şi Dumnezeu a pus sabia în mâna dregătorilor cu scopul ca ei să-i pedepsească pe cei ce fac răul şi să-i susţină pe oamenii de bine. Dar rolul magistraţilor nu se reduce la supravegherea modului în care se desfăşoară viaţa civilă, ci lor le revine şi sarcina protejării slujitorilor ecleziastici (sacred ministry), pentru a îndepărta şi combate orice formă de idolatrie şi cult fals,282 pentru a distruge împărăţia lui Anticrist şi a contribui la înaintarea Împărăţiei lui Isus Cristos, pentru a favoriza propovâduirea Evangheliei pretutindeni, astfel ca Dumnezeu să fie cinstit şi slujit de fiecare om, aşa cum o cere El în Sf. Scriptură.283
Pe de altă parte, fiecare cetăţean, indiferent de originea, poziţia sau starea lui socială, trebuie să fie supus autorităţilor,284 să-şi plătească impozitele şi taxele,285 să acorde cinstea şi respectul cuvenit celor înălţaţi în dregătorii şi să asculte de ei în orice lucru care nu contravine Cuvântului lui Dumnezeu,286 rugându-se Domnului ca El să binevoiască a-i conduce în toate căile lor, „ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea.”287
În acest context, noi detestăm conduita eronată a anabaptiştilor şi a altor nesupuşi şi, în general, ne exprimăm dezacordul faţă de toţi cei ce dispreţuiesc stăpânirea, batjocoresc dregătoriile şi urmăresc răsturnarea ordinii sociale,288 întemeind comunităţi de bunuri materiale (community of goods) şi tulburând buna rânduială stabilită de Dumnezeu între oameni.289
__________________
281
Ex. 18.20, etc.; Rom. 13.1; Pv. 8.15; Ier. 21.12; 22.2-3; Ps. 82.1, 6; 101.2, etc.; Dt. 1.15-16; 16.18; 17.15; Dan. 2.21, 37; 5.18.281. Ex. 18.20, etc.; Rom. 13.1; Pv. 8.15; Ier. 21.12; 22.2-3; Ps. 82.1, 6; 101.2, etc.; Dt. 1.15-16; 16.18; 17.15; Dan. 2.21, 37; 5.18.
282
Is. 49.23, 25; I Împ. 15.12; II Împ. 23.2-4, etc.
283
(Această secţiune, la fel ca secţiunile corespunzătoare din alte Confesiuni Reformate, se încadrează în teoria privind unirea Bisericii cu Statul, şi este aplicabilă Bisericilor Libere numai în măsura în care ele pot pretinde, în mod justificat, din partea autorităţilor civile respectarea tuturor drepturilor lor cetăţeneşti. Nota ed. fr.).
284
Tit. 3.1; Rom. 13.1.
285
Mc. 12.17; Mt. 17.24.
286
F. A. 4.17-19; 5.29; Os. 5.11.
287
Ier. 29.7; l Tim. 2.1-2.
288
II Pet. 2.10.
289
Iuda 8, 10.
Art. XXXVII: DE JUDICIO EXTREMO, RESURRECTIONE CARNIS, ET VITA AETERNA = DESPRE JUDECATA DE APOI, ÎNVIEREA TRUPULUI ŞI VIAŢA VEŞNICĂ
În sfârşit, noi credem, pe temeiul Sf. Scripturi, că, la timpul hotărât de Dumnezeu (care nu este cunoscut de nici o creatură)290 şi când numărul celor aleşi se va fi împlinit, Domnul nostru Isus Cristos va veni din cer, corporal şi vizibil, aşa cum S-a înălţat acolo,291 cu mare slavă şi putere, pentru a Se declara Judecătorul celor vii şi al celor morţi,292 şi va trece prin foc şi flăcări această veche lume pentru a o curăţi.293 Şi atunci vor compărea personal, înaintea Supremului Judecător, toate creaturile omeneşti, bărbati, femei şi copii, care vor fi trăit pe pământ de la începutul lumii şi până în acel moment,294 fiind citaţi cu glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu;295 căci toţi cei ce vor fi murit până atunci vor învia din morţi, duhul fiecăruia întorcându-se şi unindu-se cu trupul în care a trăit.296 Cât despre cei ce vor fi atunci în viaţă, ei nu vor mai muri ca ceilalţi, ci vor fi schimbaţi într-o clipeală din ochi, din trupuri supuse putrezirii în neputrezire.297
Atunci se vor deschide cărţile (conştiinţele oamenilor) şi morţii vor fi judecaţi după faptele lor, bune sau rele;298 oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care îl vor fi rostit şi care acum este privit ca o joacă şi ca o distracţie,299 şi atunci acţiunile, gândurile ascunse şi ipocriziile oamenilor vor fi făcute publice, înaintea tuturor.300
De aceea, pe bună dreptate, amintirea acestei judecăţi este oribilă şi înfricoşătoare pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi,301 însă aşteptată cu mult interes şi aducătoare de mare mângâiere pentru cei buni şi aleşi; pentru că atunci se va desăvârşi actul răscumpărării lor şi, de asemenea, vor primi răsplata muncii şi ostenelilor lor:302 nevinovăţia lor va fi recunoscută de toţi şi ei vor vedea răzbunarea cumplită a lui Dumnezeu revărsându-se asupra celor răi,303 care îi vor fi persecutat, asuprit şi chinuit în lumea aceasta;304 aceştia din urmă vor fi încredinţaţi de propria lor conştiinţă cu privire la răul comis305 şi vor fi făcuţi nemuritori, pentru a fi chinuiţi în focul veşnic,306 care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui.307
Cei credincioşi şi aleşi de Dumnezeu, dimpotrivă, vor fi încununaţi cu slavă şi cinste;308 Fiul lui Dumnezeu va mărturisi numele lor înaintea lui Dumnezeu, Tatăl Său, şi a sfinţilor îngeri;309 orice lacrimă va fi ştearsă din ochii lor;310 cauza lor, considerată astăzi de numeroşi judecători şi magistraţi eretică si păcătoasă, va fî cunoscută atunci ca fiind însăşi cauza Fiului lui Dumnezeu311 şi, ca o generoasă răsplătire, Domnul Isus le va da o slavă la care niciodată vreo minte omenească nu s-a putut gândi.312
De aceea, noi aşteptăm cu dor fierbinte această glorioasă zi, pentru a ne bucura din plin de promisiunile lui Dumnezeu, făcute în Isus Cristos, Domnul nostru.313
„Etiam veni Domine Jesu.” „Amin! Vino,Doamne Isuse!” 314
__________________
290
Mt. 24.36; 25.13; I Tes. 5.1-2; Ap. 6.11; F. A. 1.7; II Pet. 3.10
291
F. A 1.11.
292
II Tes. 1.7-8; F. A. 17.31; Mt. 24.30; 25.31; Iuda 15; I Pet. 4.5; II Tim. 4.1.
293
II Pet. 3.7, 10; II Tes. 1.8.
294
Ap. 20.12-13; F. A. 17.31; Evr. 6.2; 9.27; II Cor. 5.10; Rom. 14.10.
295
I Cor. 15.42; Ap. 20.12-13; I Ţes. 4.16.
296
Ioan 5.28-29; 6.54; Dan. 12.2; Iov 19.26-27.
297
I Cor. 15.51-53.
298
Ap. 20.12-13; I Cor. 4.5; Rom. 14.11-12; Iov. 34.11; Ioan 5.24; Dan. 12.2; Ps. 62.12; Mt. 11.22; 23.33; Ioan 5.29; Rom. 2.5-6; II Cor. 5.10; Evr. 6.8; 9.27.
299
Rom. 2.5; Iuda 15; Mt. 12.36.
300
I Cor. 4.5; Rom. 2.1, 2, 16; Mt. 7.1-2.
301
Ap. 6.15-16; Evr. 10.27.
302
Lc. 21.28; I Ioan 3.2; 4.17; Ap. 14.7; II Tes. 1.5, 7; Lc. 14.14.
303
Dan. 7.26.
304
Mt. 25.46; II Tes. 1.6-8; Mal. 4.3
305
Rom. 2.15.
306
Ap. 21.8; II Pet. 2.9.
307
Mal. 4.1; Mt. 25.41.
308
Mt. 25.34; 13.43.
309
Mt. 10.32.
310
Is. 25.8; Ap. 21.4.
311
Is. 66.5
312
Is. 64.4; I Cor. 2.9.
313
Evr. 10.36-38.
314
Ap. 22.20.
